In timp, mereu

N-am trăsături de vânător. Dar, intuitiv, sau cu o trăsătură înnăscută, mi-am tot încercat puterile în a ţinti. Nu mi-a plăcut niciodată să ţintesc ceva ce era sub orizontul meu şi abia acum înţelegeam de ce: atunci n-aş fi ţintit ci aş fi ţintuit.

Mi-a plăcut să privesc orizontul şi întreaga lui deschidere, am găsit destule ţinte. Găsindu-le, ştiindu-le, înţelegându-le, le-am ţintit şi am mers direct spre ţintă. N-aş fi putut să arunc cu o piatră sau cu un glonte, pentru că nici piatra şi nici glontele nu m-ar fi putut îmbogăţi cu tot ceea ce doar ele ar fi cunoscut, nici măcar nu s-ar mai fi întors către mine ca să îmi spună. De aceea am învăţat să ţintesc şi să merg eu spre ţintă. Şi această învăţătură mi-a fost de mare folos, căci aceasta mi-a fost calea spre cunoaştere. A trecut timpul... stau să mă întreb dacă îmi era de ajuns să ştiu ţintele sau e mai bine că acum pot să spun că le cunosc?

Mi s-a spus că e mai uşor să mă uit în jurul meu, în jos, atâtea pot şi țintite fără prea multă încordare, fără prea mult efort, fără prea multă aşteptare. Chiar mi se arătau cu degetul comori pe care eu le ignoram. Şi pentru ignoranţa comorilor dar şi pentru ignorarea celor ce stăteau cu degetul întins în faţa privirilor mele, multe cuvinte mi-au curs, mi-au şiroit precum ploile de vară, pe mine şi pe viaţa mea.

M-au mai şi bătut gândurile şi m-am bătut şi eu cu gândurile ce încercau să-mi abată drumul sau să se pună de-a curmezişul, ca să mă învăţ, ziceau ele, cu ricoşeul. A fost o luptă mare, pa viaţă şi pe moarte, o luptă cu un singur învingător. Puteam să mor eu sau puteau să moară ele. Şi-atunci eu aş fi fost un alt eu. Şi a fost o luptă destul de necinstită din partea lor... S-au apucat să-mi inventeze vise cum că aş fi ratat ţinta. Doar că erau vise ce nu aveau tărie. Întunericul lor n-a putut să îmi acopere lumina în care le priveam.

Doar cei care măcar o singură dată au fost cei care după ce au ţintit s-au dus ei spre ţintă pot să spună cum este drumul până şa ţintă. Doar acela poate să ştie ce simte un glonte tras spre o ţintă... cum sunt de învins picăturile de rouă ce trebuie să le evapore, cum trebuie să-i spulbere aerului încăpăţânarea de a-i fi oprelişte, cum trebuie să treacă fără să-i pede de praful şi fumul ce este arma celor care vor să-i întunece privirea...

Ţintind mereu în ceea ce totdeauna a fost la nivelul orizontal al privirilor mele, toate acestea le-am învăţat, toate acestea le-am avut în trăiri. Şi tocmai de aceea port pe mine semnele ghinturilor şi ale orificiilor de intrare pe care trebuia să le fac, pentru că nu totdeauna porţile de intrare erau deschise... Am ţintit totdeauna în ceea ce părea de neatins, de nemişcat, de neintrat. Niciodată în flori, în petalele lor, în păsări sau în aripile ce purtau în zbor o pasăre. Iar de mi-au ieşit gâze sau fluturi înaintea mea, le-am luat în palmă şi apoi le-am dat drumul, ca să nu le striveasc din greşeală trupurile sau aripile.

De atâta ţintit în planul privirii, puteam să risc prea mult. De atâta privit în faţă n-aş mai fi putut să văd şi frumuseţea lumii, nicicum a vieţii. Am văzut ce era privind în jos şi nu era ceva care să fie de folos. Atunci am ridicat încet privirea şi am văzut că şi noaptea, cu tot întunericul, cerul era plin de lumini. Câte lumini atâtea stele... Atâtea ţinte, pentru oricine şi-ar fi dorit să-şi ridice fruntea din pământ... Era o frumuseţe nobilă, era ceea ce ştiam din visuri că poate exista.

Acestei nobile frumuseţi nu i s-ar mai fi potrivit nici piatra, nici glontele. Doar săgeata putea să aibă în ea puterea de a urca până acolo în arcul curcubeului sau acolo unde stelele îi aşteptau pe cei care trebuiau să vină. Nu mi-ar mai fi fost de ajuns privirea ochilor ca să pot cuprinde drumul şi de aceea nu mai puteam să fiu, aşa cum eram, arcul şi arcaşul din care să plec, asemenea unei săgeţi, spre stele, ori spre una dintre culorile curcubeului. N-aş fi putut să pătez cu tot colbul ce se adunase pe mine, splendoare unei stele ori strălucirea celor şapte culori. Şi, ca să pot să ştiu că m-am curăţit de colb, nu puteam să mai stau nici în întuneric, nici în umbră.

Ieşind de acolo unde eram, m-au cam ars razele de lumină, dar fără să le simt arsura n-aş fi ştiut pe unde s-a mai lăsat să se hiberneze urme de colb. Stăteau ascunse cu speranţa că pot să redevină ceea ce au fost, nu doar urme. Dar arsura m-a ajutat să le aflu pe unde stau, şi ce rădăcini şi-au mai lăsat înfipte, şi unde e gata să plesnească destinul de s-ar fi îngroşat sau înfipt prea adânc aceste rădăcini. Când am reuşit să mă dezbar de cât mai multe dintre ele, arsurile nu mă mai usturau, lumina nu mă mai ardea. Începusem să văd prin mine şi simţeam că plutesc. Când am pus mâna pe arc l-am văzut că se transformă în lumină. Şi de mă făceam săgeată-n arc, zăream departe, foarte departe, oricât de mult întuneric se aduna, oricâte păduri de găuri negre mi se puneau în cale.

Aşa am început să mă ţintesc şi înspre acolo unde nici acvilele nu mai ajung în zbor. Am fost timid la început, dar am văzut că dacă nu mi-am mai agăţat gândul de colbul ce nu mă lăsa să urc în zbor, ce mă trăgea înspre mlaştinile din care se ridică în zilele de secetă, am putut să urc până dincolo de înălţimimile la care acvila încă îmi putea fi străjer, dincolo de vârful munţilor ce ţin pe creştet cerul. Şi am reuşit să urc şi să ajung acolo unde se deschid porţile cerului. Au fost primele porţi pe care nu le-am mai găsit închise. Am aflat mai tîrziu că nu sunt niciodată închise pentru cei care reuşesc să ajungă până la ele... puţini sunt cei care, dincolo de dorinţă, fac ceea ce au de făcut să ajungă şa ele...

De-atunci am rămas mereu cu privirile rotindu-se, din planul orizontului înspre cer şi tot de atunci ţintesc spre stele. De ele nu-mi este frică şi nici de faptul că aş rămâne pe acolo, lăsând arcaşul să stea degeaba. Şi mă las să zbor ca săgeata către stele de oricâte ori mă cheamă trăirea vieţii.

Sunt mulţi acei care privesc spre stele şi se gândesc să le cucerească. Ei nu ştiu că o stea cucerită, dominată sau posedată, nu mai este stea, devine un biet asteroid ce se trece atât de repede încât i se uită strălucirea. Stelele vor sta totdeauna alături celui ce se bucură de strălucirea lor, celor ce e lângă ele cu bucuria luminării, luminându-le. Şi nu sunt deloc speriate să se alăture mai multe aceleiaşi săgeţi ce a avut puterea să urce din atât de coborâtul Pământ.

Ele, stelele, mi-au mai spus ceva. Că să privesc în orizontul meu. Există şi acolo praf de stele... O ţintă pe care trebuie să o caut şi să o duc, pe vîrful săgeţii, în ceruri... Acolo se vor preface în stea... Poate de aceea am avut dintotdeauna acea trăsătură de a ţinti. De n-ar fi fost să ţintesc, de-aş fi fost un simplu vânător, stelele nu mi-ar fi putut vorbi niciodată!